Comana Bike Fest vazut de Andreea

Iata un articol scris de Andreea Kertesz despre participarea ei la Comana Bike Fest. Articolul reda bine atmosfera si este placut de citit. Felicitari Andreea:)

Daca ati scris vreun articol va rugam sa ni-l trimiteti. Il vom urca pe site si il vom introduce in concursul Blog / Print Bike Fest.

“Traseul de la Comana are o semnificatie speciala pentru mine, fiind primul concurs la care am participat pe doua roti. Cu fiecare editie la care particip imi testez evolutia mea pe bicicleta. Prima editie a fost mai mult de fun, sa vedem cum e – 20 km in 3 ore, pentru niste amatori neantrenati (a se citi amatoare speriata de orice denivelare din traseu) parea rezonabil. Ne-a deschis apetitul pentru pedalat si astfel in toamna am revenit cu mai multe pretentii de la noi.

Anul acesta ne-am inscris plin de entuziasm si doream sa dam ce aveam mai bun. Ne-am trezit buimaciti de dimineata, ne-am facut bagajele in mare viteza si am plecat spre concurs. Din pacate pe drum a inceput sa ploua si cerul nu parea sa aduca vesti bune. Eu imi doream in sinea mea sa se amane concursul din cauza vremii, parea asa de ud afara, imi venea greu sa dau caldura din masina pe vremea de afara. Insa ajunsa la start, inconjurata de alti dorinici sa pedaleze pe ploaie am zis sa incerc, sa vedem cum e pe noroi. Testasem putin la Skoda Velo Challenge mersul prin noroaie, insa mai mult pe langa bicicleta decat pe, si parca nu aveam chef de push bike. Stiam ca daca vrei, se poate merge si prin noroaie – nu degeaba toata lumea vorbeste despre Marea Noroiala sau Prima Evadare 2011, insa parca nu aveam chef de testat. In mintea mea era de maine, de ce sa incerc de azi. Cu toate acestea am ajuns la start, mai cu o gluma, mai cu un apropo sa renuntam. Nici nu am avut timp sa ma dezmeticesc, ca partea masculina a plecat pe traseul lung. Si astfel am ramas eu in ploaie, cu gandurile mele: sa plec?, sa nu plec? Totusi ajunsesem pana aici, deja ma udase ploaia bine, lumea parea entuziasmata in jurul meu in ciuda conditiilor meteorologice si am zis sa incerc. Daca nu imi place, ma pot intoarce oricand.

Si astfel am plecat. Mai incet la inceput, ca de.. era plin de belti, apa si noroiul sareau peste tot. In primele 5 minute am simtit cum se depunde un strat subtire de noroi pe mine, la inceput pe picioare, pe spate si incet incet ajungea si la fata. Dupa primul soc, am inceput sa pedalez mai serios. Mi-am zis asta e, hai ca se poate si da-i drumul. Prima partea mai dificila a fost prima urcare, era plin de lume pe langa bicicleta. Imi aminteam de mine, cum am urcat panta aceea in urma cu un an. Acum simteam ca se poate si am tras tare. Vazand cati am depasit doar prin faptul ca am ramas pe bicicleta am prins curaj si am inceput sa pedalez. Asta pana la prima coborare mai serioasa, cea dinainte de prima trecere peste parau. La coborarea respectiva, la editia din toamna s-a facut praf o tipa in fata mea si nu vroiam sa experimentez si eu. Desi dupa calculele mele acum daca cadeam eram mai bine, doar cadeam pe moale, la cat noroi era. Insa nu am vrut sa risc si am luat-o incetut pe langa bicicleta. M-au ajuns multi baieti, insa traseul nu mai permitea sa mergi pe bicicleta si am pornit-o agale, pe langa ea. Si am mers, am mers, am trecut paraul, am urcat panta cea mare, am incurajat un pitic care nu mai vroia sa mai impinga bicicleta si incet, incet am ajuns pe plat. Deci, hopa sus si hai la pedalat. Eram atat de incantata ca pot sa merg pe bicicleta prin noroaie, ca ma pot tine pe ea. Mai aluneca ea putin in stanga, in dreata, insa mergeam rezonabil. Cum aparea cate o balta, era in extaz, precum copiii mici, treceam prin mijlocul ei pentru a-mi spala bicicleta. Astfel baltile au devenit cel mai bun aliat al meu.

Imi amintesc o urcare la care se bloca in permanenta roata din spate, se umplea de noroi si nu vroia sa se mai invarta. Aveam senzatia ca trag dupa mine tone si imi doream o balta, sa imi curat bicicleta fara sa ma mai opresc la fiecare trei minute. Mai pe bicicleta, mai pe langa ea, am ajuns incet la stavilar. De acolo traseul a devenit foarte fain, era drept, puteam pedala lejer. Incet, incet simteam ca ma apropii de finalul traseului. Simteam cum cad stropii mari de ploaie pe mine, imi doream sa ajung cat mai repede, insa parca picioarele nu ma mai ascultau, simteam ca nu mai am forta sa pedalez. Imi spuneam in permanenta ca nu mai e mult, incercam sa gasesc repere cunoscute, pentru a realiza cat mai am pana la final: uite balta la care ne-am oprit pentru ca la inceput nu am avut curajul sa trecem prin ea, deci nu mai e foarte mult, uite intrarea in pepiniera, deci ma apropii, uite si finishul. Yeeeep, am reusit, am ajuns!!”

Articol original: Jurnal de cursa – Comana, traseul Bujorilor
Text: Andreea Kertesz | Strumbufii online

Advertisements

About Radu

http://radusavin.ro
This entry was posted in 2012, Comana, Stories and tagged , . Bookmark the permalink.